aprilie.

Am iubit  mereu mersul cu trenul. Este liniste, o liniste de mormant. Cel putin in trenul asta.
In trenul asta vad oameni plictisiti, fara speranta in ochi si in suflet. Oameni care nu asteapta sa ajunga la destinatie, oameni goi care isi doresc moartea si o asteapta ca pe un leac nepretuit. Oameni care ar ucide doar ca sa se ucida.
E o lumina palida, de nestins. Tremura trenul si-mi misca sufletul in noaptea asta mult prea linistita. Tuseste cineva. Parca isi tuseste grijile zilei de maine, parca-si roaga fiinta sa se descotoroseasca de neajunsuri. Atata nepasare pe fata lui batrana. Are ochii albastrii si un par alb si lung pana la umeri, brazdat parca de dorinta mortii. Isi scarpina usor fata si ofteaza des.
Sigur a fost intr-o alta viata un tanar cu ochi albastri, par saten si zambet pe buze. Un albastru de te pierzi in ei, pariu ca aveau o sclipire si o speranta arzatoare.. insa acum, acum tot ce se vede este un albastru sters, impaienjenit, pustiit si obosit. Atata boala, atata lacrima si atata nervi incat si-au distrus fiecare putere, Dar totusi, totusi atat de plini, atat de cuprinzatori. Are o cicatrice pe fata, poate este veteran de razboi, poate de asta nu ii este frica de moarte si o injura apasat printre dinti din cauza ca nu il mai bifeaza pe lista ei. Poate a vazut atata moarte incat crede ca este un om al ei si o asteapta ca si cum ar merge acasa. Inca poarte verigheta.. sotia lui e moarta, altfel n-as avea cum sa explic tristetea ce i se citeste pe chip. Sigur i-a murit iubirea si a murit chinuita de n-a mai reusit sa-si stearga de pe fata amaraciunea zilei de ieri.
Poarta haine ponosite desi miroase a un paarfum imbietor. Isi ingrijeste unghiile si isi sterge mereu nasul cu o batista brodata, cu o floare de colt. A incercat sa zambeasca vazand un copil mic tipand dupa femeia ce i-a dat viata. Nu are doi dinti in fata. Ii este dor, pe semne, de copilarie, vrea sa dea timpul inapoi cand grijile zilei de maine, si a celor pana cand va muri, nu il acaparau, nu ii devorau sufletul. Si se incrunta atunci cand porneste iar trenul. Nu cred ca vrea sa ajunga acasa si sa fie singur, Nu cred ca ii place singuratatea locului sau pustiit si cu aroma de iubirea plecata. Si-a sters acum un ochi, cred ca este bolnav. S-a uitat in batista si a bolborosit ceva nervos. A pus-o lenes la loc si si-a incrucisat mainile intr-o defensiva morbida.
Se ridica nervos si suparat. Coboara din tren uitandu-se amarat la locul pe care-l lasa in urma. Cred ca ajunge intr-un loc ce eu l-as numi acasa insa, pentru el, pare a fi iadul vechi si monoton.
Il vad pe geam cum dispare in noapte.
Iubesc sa merg cu trenul noaptea. Imi las mereu in el sperante prostesti si bucurii efemere.

oricum nu o sa intelegi niciodata

da.. si mi-am aprins lenes o tigara cat asteptam tramvaiul. erau atatia oameni plictisiti de viata ce asteptau impreuna cu mine. fara sa-mi dau seama m-am trezit cautand melodia ta favorita prin playlist-ul meu si mi-am ridicat ochii sa vad daca mai vine. atunci mi-am dat seama ca te cautam, si te-am cautat in fiecare om ce-mi statea in fata, si mi-am dat seama ca atata timp cat tu esti departe, devii o parte si mai mare din mine. uneori, nici eu nu mai inteleg unde incepi tu si unde incep eu sau, mai bine zis, unde ma termin eu.
si m-am trezit ca ma uitam in gol si tramvaiul imi ajunsese. m-am urcat lenes in el, si i-am dat play melodiei. daca as putea sa controlez ce se intampla cu mine, mi-as dori sa nu te mai simt niciodata.
dar doamne cat de viu erai in momentul ala, cat de bine te puteam vedea. si oh, cat de greu s-a miscat tramvaiul ala, parca-si dorea sa te simt acolo, sa te vad, sa te am langa mine. parca si-a dorit sa-mi chinuie sufletul pana sa ma dau jos si sa te uit pe bancheta aceea.
imi rup bucati din inima cand ma uit la ecranul telefonului meu prost si nu vad mesajul de la tine, si nici nu suna in miez de noapte sa iti aud vocea.
nu am inteles nici pana acum unde am gresit, sau unde gresesc, sau ce n-a fost potrivit pentru tine.
oh si ce se grabeau oamenii astazi, parca nu mai ajungeau la destinatie, parca timpul curgea prea repede si nu mai aveau timp.. iar eu, eu mergeam usor printre ei si simteam cum am timp, cum timpul sta in loc pentru mine, cum eu oricum nu o sa ajung la destinatia sufetului meu, asa ca nu are sens sa ma grabesc nicaieri. simteam cum oricum locul meu nu este aici, cum sunt o umbra pe asfaltul care abia se incalzeste.
da, si m-am plictisit.. am plecat si m-am urcat intr-un autobuz. m-am plictisit sa astept, am obosit sa astept ceva ce oricum nu vine, mi-am pierdut interesul pentru o destinatie care tot se indeparteaza.
n-ai stat niciodata aici, n-ai fost calmul printre furtuni. mereu ai fost un uragan ce a devenit mai mare, si mai mare..
sunt prea obosita si e de datoria mea sa plec, sa te las in pace, sa te las in globul tau de cristal.
imi pare rau, te-am cautat peste tot, am vrut doar sa te vad trecand, ti-am cautat privirea peste tot.. dar de ce scriu eu toate astea? oricum tu nu o sa intelegi ce spun.. oricum nu o sa vezi prostiile astea, oricum nu o sa iti dai seama de mine, oricum o sa ramana totul asa cum e si acum, oricum nu o sa imi dai niciun semn, oricum o sa fiu un nimic pentru tine..

am obosit sa incerc sa te fac sa te uiti la mine, m-am si plictisit..
oameni obositi de iubiri neimpartasite
bilet de tramvai folosit
melodie terminata
oricum nu o sa intelegi niciodata
da.. mi-am aprins lenes o tigara