cred că am revenit mai răvășită ca niciodată

 N-am mai scris de o veșnicie. Nici nu mai știu exact cum se face. Nu știu exact dacă un scriitor își pierde inspirația ori pur și simplu alege să nu mai scrie. Nu mă consider o scriitoare doar pentru că arunc niște cuvinte pe un blog, niște cuvinte poate chiar fără sens și fără nici o emoție. Însă îmi era dor. Mi-era dor de mica mea lume, de locul unde eu pot să șlefuiesc orice și eu pot să-mi construiesc propria realitate bazată pe ficțiune. Nici nu mai știu cât de fericită sunt, nici măcar nu mai sunt convinsă că fericirea mai este pentru mine. Nu-mi găsesc nici sensul vieții, ori poate e mult prea devreme pentru asta. Nici măcar pe mine nu mă mai găsesc. Nu cea bună, nu cea veche, măcar pe cea mai bine, mai cu zâmbetul pe buze.
 Cineva mi-a spus o dată că am un zâmbet frumos. Și acum mă uit în oglindă și mă întreb de unde a mai scos și prostia asta. Nimic din ce sunt eu nu e nici pe departe frumos, ăsta nu e un adjectiv bun pentru ce sunt eu, sau pentru ce voi fi. Sunt orice, numai frumoasă nu, sau drăguță. Sunt întuneric, sunt tristețe, ploaie, sânge, o pată de sânge, sunt gol, sunt vânt, sunt orice numai lucruri bune nu. Cine o să citească asta n-o să înțeleagă, o să spună că sunt nebună, că am nevoie de psihiatru, dar te rog, tu cel ce citești să o faci până la capăt. Nu sunt nebună. Atunci când mă uit în olgindă, înainte să fac baie, și mă văd goală parcă-mi găsesc fiecare lucru oribil, fiecare imperfecțiune iar cu fiecare noapte mă urăsc din ce în ce mai mult. Îmi văd tristețea, cearcănele adânci, îmi văd sufletul schingiuit, mă văd pe mine cea veche și pe mine cea de acum, îmi văd obrajii trași de la nemâncat, buzele brăzdate de vânt și crăpate iar ochii, ochii mei care obișnuiau să fie de un verde smarald acum sunt întunecați, plânși, mă ustură și mă dor de la nopți plânse și pierdute. Îmi văd mâinile frământate de amintiri dureroase, de amintiri ucigătoare.Îmi văd genunchii plini de sânge de la îngenunchierea în fața vieții și a morții în același timp, îmi văd tremurul din oase mai proeminent ca niciodată. Îmi văd carnea care mi se descompune ușor, o dată cu trecerea timpului și mă regăsesc pe mine iar în fund plângând.
 Nu este cale de scăpare, mă simt blocată și prinsă într-un neant, într-un iad ce-l merit. Simt cum merg pe stradă, goală, desculță. Cum gerul îmi străbate trupul și cum îmi intră vântul până-n oase, cum îmi tremură fiecare moleculă și cum îmi crapă fiecare centimetru din corp. Îmi simt tălpile străpunse de pietre și-mi simt sângele tâșnindu-mi peste tot de durere. Simt că înaintez într-o lume în care nu am ce căuta și simt că mă feresc de orice și tot iau orice înainte. Simt cum sunt departe de a-mi reveni și simt cum nu mai văd deloc pe unde merg, nu mai am nici un punct de plecare și rătăcesc ca o nălucă pe un drum nesfârșit și bătucit cu cioburi de sticlă.

și i-am dat ”publicați„

.

şi nu-l mai întâlnesc în fiecare loc în care obișnuiam să mergem. îl caut năucă pe stradă și nu-i întâlnesc mâna lângă a mea. obișnuia să mă țină de mână, să aibă grijă de mine și să-mi facă loc mereu pe unde mergeam. acum nu-i mai văd chipul lângă fiecare mișcare prostească de a mea și nici nu-i mai văd zâmbetul atunci când îi spun că-l iubesc.
e luni azi, și au mai fost zile de luni fără tine, și-o să mai fie zile de luni fără tine. obișnuiam să-mi încep zilele de luni cu vocea ta, să-mi încep zilele de luni frumos și să le continui la fel de frumos, cu tine lângă mine, iar acum.. acum alerg ca o nălucă prin orașul ăsta și nu te găsesc, nicăieri, în nimeni.. în nici o privire de om plictisit și nepăsător.
acum și crâșma în care obișnuiam să stăm pare dărăpănată și sumbră. parcă și ei îi e dor să te mai zărească acolo. nu mai umpli separeul de veselie și voie bună, acum merg acolo și mă simt mai moartă decât vie..
nu te-am mai auzit cântând cu orele la telefon, nu am mai simțit sufletul tău de ceva timp, aproape că am și uitat cum se simte..
fiecare zi așteaptă să te întorci, fiecare zi care trece plânge după tine și te vrea înapoi..
mi-am măsurat fiecare zi, fiecare gram de iubire, fiecare pas făcut fără tine, fiecare dorință ce arde-n mine, mi-am măsurat chiar și fericirea morbidă pe care o simt și totuși, nimic nu se compară cu tot ce simt când ești tu aici.. când sunt cântecele tale, când sunt mâinele tale pe pântecul meu, când sunt brațele tale în jurul meu.
hai acasă, prinde-mă iar de mână.

n am titlu

cât de dureroase pot fi relațiile la distanță?
întrebarea asta mi-a pus-o o prietenă acum câteva zile, n-am știut totuși ce să-i răspund atunci.
am stat bine și m-am gândit.
foarte dureroase, dragă prietenă. mai dureroase decât atunci când dai cu degetul mic de la picior de colțul de la pat, muuult mai dureros. de ce zic asta? fi atentă aici.

” aseară n-am mai putut să dorm deloc, n-am mai putut să mă gândesc la nimic altceva decât la noi. nu e prima dată când pleci, nu e prima dată când te întorci, dar data asta a fost cea mai dureroasă.
știi cât de greu e să citești pe ecranul telefonului cuvintele dulci pe care mi le scrii? cât de greu îmi este să-ți spun ”hug/kisses„ fără să pun asta și-n aplicare? știi tu cât de greu e să vreau să te strâng atât de tare în brațe și să nu fii lângă mine? oh, știi tu oare, suflet drag, cum te ascult în fiecare noapte cum respiri și-mi doresc să fiu exact în spatele tău și să te țin în brațe, să aud respirațiile alea de-a dreptul? știi cât de greu îmi este să aud un *te iubesc* la telefon ori să-l văd pe facebook? știi tu oare cât de dor îmi este de atingerile tale și de mâinile tale într-ale mele? știi tu cât de mult aș vrea să îmi trag plapuma peste față și să-mi pun picioarele în jurul tău și să adorm la pieptul tău? știi tu oare cât de tare doare și cât de des urlă inima-n mine de dorul tău? știi cum e să plângi de durere că nu ești lângă mine și să-ți dorești să fii mai mare să poți face orice vrei, iar orice vrei e doar să stai cu tine? știi tu cum e să vrei să faci orice și nu poți? ”

da, dragă prietenă. relațiile la distanță te ustură pe suflet...

și îngerii pleacă.

și-i mirosea a tristețe și a vise spulberate dar, totuși, a continuat.
în seara aceea, pe canapeaua aceea, i s-au spulberat visele. s-au sfărâmat în bucăți minuscule și n-a mai avut putere să le adune.

”n-am să plec„ i-a spus încercând să-i șteargă lacrimile. o mințea. a simțit asta, nu l-a crezut.

și-a luat fața în palme, n-a putut să-și oprească potopul de lacrimi. îi cursese rimelul, fandul de ten era pe jos iar sufletul ei era rupt în două. n-o mai interesa cum arată, n-o mai interesau cuvintele aruncate leneș în jurul ei, n-o mai interesa nici că muzica răsuna și că toată lumea o vede, s-a pus jos și a plâns. și a plâns atunci cum n-a mai plâns niciodată, și a simțit cum sufletu-i evadează, cum se vede pe ea, stând acolo, în fund cu genunchii tremurând. își vedea suferința, își vedea ochii umflați de plâns și inima bătându-i alert, vedea cum nu mai poate, cum pieptul încearcă să respire și nu poate. se vedea pe ea, sacadată și plină de durere. îl vedea pe el panicat dar totuși tăcut și ferm.
a încercat să se uite la ea, să vadă prin ochii ei, dar n-a văzut nimic. s-a speriat. era gol. s-a văzut pe ea atunci, pe vechea ea.. pe ea cea care nu e nimic, care e un gol, un simplu gol, o gaură neagră, o ființă care absoarbe numai durere, negru și suferință. ea care se hrănește cu ură, ea care nu e bună.
nu s-a speriat, nu i-a fost frică, a zâmbit frumos, și-a șters lacrimile, s-a întors spre el.

”ba o să pleci„ iar atunci s-a ridicat, și-a luat haina, și-a aprins țigara dezamăgită, a deschis ușa și a dispărut.

el n-a mai văzut-o de atunci, n-a mai auzit de ea, n-a mai putut să-i aline durerea și să-i arate că n-a plecat. nu i-a mai văzut zâmbetul de copil și nu a mai ținut mâna ei mică în palmele lui de pianist. ea a plecat iar el atunci a înțeles că a distrus un înger...

scrisoarea unei iubite către iubitul ei nătâng

nu pot să nu te privesc cântând.
stau rezemată acum de tocul ușii și-mi plimb ușor privirea pe trupul tău.
mi-aduci liniște și-mi cânți.
îmi cânți bătăile inimii și durerea din suflet.

dragul meu,
 nu sunt o femeie pretențioasă. nu-ți cer cadouri scumpe și să mă-ngropi în banii pe care oricum n-o să-i strângem noi. nu-ți cer câte o pereche nouă de Gucci în fiecare săptămână și nici nu vreau câte un inel cu bijuterie cât jumătate din fața mea în ficare zi. nici mașina aia scumpă pe care am văzut-o când ne plimbam pe stardă n-o vreau. nici pachetul ăla de țigări din fiecare zi nu mi-l doresc. nu vreau nici parfum scump de fiecare dată când mi se termină câte unul. de rochii nu mai zic, nu le prefer pe alea de nșpe mii de euro și strâmte de să nu mai pot respira. știi buchetul ăla de flori de mii de trandafiri cu unul alb în mijloc? păi, nu vreau. nici noua generație de tabletă apărută la Germanos nu mi-o doresc, nici telefonul ăla roz care are carcasă ca de iepuraș nu îl vreau.
 știi, mă caracterizez ca fiind sexul slab, și știi de ce? păi cum de ce.. plâng mereu, sunt mofturoasă, mă supăr repede, țip, trântesc, arunc, închid telefonul, iar plâng, am capricii, vreau sute de ore cu tine, simt că mă doare sufletul și când ar trebui să fiu fericită, obosesc repede, am sute de mii de sentimente amestecate, sunt disperată după tine, te văd mereu, oriunde, oricum, oricând, îți simt respirația o dată cu a mea, îmi bate în piept inima ta, îmi tremură carnea când mi-e dor de tine, și iar plâng. ai observat? mereu plâng. sunt exasperantă, mă sufoc și pe mine, mă strâng de gât cu dulcegăriile mele dar știi, nu pot iubitule, sunt slabă..
 mi-am dorit o bună perioadă să te schimb, să te fac așa cum văd eu ”tipul perfect„ dar nu, acum nu mai vreau asta. vreau doar trandafirul ăla micuț venit random, vreau doar sărutul părintesc pe frunte, îmbrățișarea ta de ”mi-a fost dor de tine„ , degetele tale într-ale mele, te vreau pe tine.. tu de care m-am îndrăgostit, tu ăla care m-ai făcut să-mi pierd mințile cu vocea ta și cu chitara ta.
 vezi? nu sunt așa complicată.. doar atunci când e perioada aia pe lună, atunci sunt puțin mai complicată, atunci vreau ciocolată, vreau flori, vreau săruturi lungi și apăsate, vreau bere, vreau caise, vreau căpșuni, vreau iar flori, vreau să mi-o tragi, doamne.. vreau așa multe.. în rest, sunt inofensivă. bine, exceptând atunci când mă îmbăt, atunci merg strâmb și mă prostesc și țip și atunci trebuie să mă ții că dacă nu, îmi rup tocul, și dacă-mi rup tocul, plâng... ohooo, și dacă plâng la bețieee, nu mă mai împaci. în rest, sunt foarte simplă. bine, exceptând și atunci când sunt supărată, atunci vreau îmbrățisări și săruturi și vorbe dulci și minciuni frumoase, dar bineînțeles că n-o să-ți spun asta, să-ți dai tu seama, doar ești bărbat, nu?
 bine, dacă stau să mă gândesc.. nu sunt așa simplă, dar nici foarte complicată.. îți dai seama că sunt mega nervoasă atunci când fumez foarte mult și da, nu mai râd și nu mă mai amuz de situație, sau când sunt supărată, am o voce seacă și fără vlagă, daaa.. atunci sunt foarte supărată.. dar dragule, nu e greu să mă citești.. bine, poate e puțin greu.. dar te descurci tu, ești bărbat, nu? și dacă vouă bărbaților nu vă curge vrăjeala prin vene, atunci nu știu cui..
 dar iubitule, nu-ți fă griji, niciodată n-o să-ți spun ce să faci ca să-ți dai seama că nu sunt deloc complicată. sunt foarte simplă, dar n-o să-ți spun cum să faci să-ți dai seama.
 oricum, fi sigur, așa simplă-complicată cum sunt, te iubesc enorm, bine.. poate e mai complicată dragostea la mine, dar e..
semnat,
o complicată de iubită.

mi-aș fi dorit o fată ca ea..

Mi-aș fi dorit o fată ca ea.. și am avut-o.. dar...
Povestea mea începe așa. Tot ce mi-am dorit în viață, am obținut. Ușor, greu, dar tot am obținut. Prin căi mai puțin ortodoxe, dar am obținut tot. Așa a fost și cu ea. Fără să vreau.. a fost.
Mi-a atras atenția, avea ochii frumoși, ochi de copil, care au suferit prea mult, au plâns râuri prea multe.. S-a uitat la mine, de ce oare s-a uitat ea exact la un demon ca mine? Știam c-am s-o rănesc și eu, știam c-am să fiu suferința ei mult timp de la prima privire. Ochii ei parcă mă chemau, erau căprui.. și acum mi-i amintesc, cum i-aș putea uita? S-a uitat la mine ca și cum și-ar fi găsit comoara pe care o caută de când se știe. M-a copleșit, mă chemau, ochii ei mă chemau. De ce oare nu m-am împotrivit? Știa că o voi răni, știa că-i voi face mai mult rău decât își poate imagina, dar tot m-a chemat.
Îi plăcea să riște mult. Cred că dacă m-aș fi apucat de poker cu ea, sau de jucat la aparate, ar fi stat acolo, ar fi riscat tot, și probabil n-ar fi plecat acasă până n-ar fi câștigat. Era o luptătoare.. Dar asta n-avea să mai dureze mult și știam asta, din momentul în care m-a întâlnit, dar am vrut-o prea mult, n-am putut să-mi las egoismul de-oparte, nu putea să-mi scape, așa i-am zis și ei la prima întâlnire: ”nu te las să-mi scapi, tu nu” și ca o naivă m-a crezut și nu a plecat..
N-am căutat-o, dar știam cum o cheama, știam c-o vreau, dar dintr-un nu știu ce motiv am lăsat-o să ardă de dorința de a mă cunoaște. Am început greșit, foarte greșit.
Dar era așa frumoasă, era micuță și totuși atât de sigură pe ea, atât de copleșitoare. Era complexă, mă atrăgea atitudinea ei, nu-i păsa de consecințe, mi-ar fi oferit totul fără să-mi ceară nimic înapoi.. și așa a și făcut.. mi-a oferit toată inima ei schingiuită, toată frumusețea ei trecătoare, tot sufletul ei bun, frumos și pur.. iar eu? eu n-am apreciat nimic. La momentul ăla nu aveam nevoie de așa ceva, ce să fac eu cu o inimă deja ruptă în mii de bucățele. Sunt prost? Să o lipesc eu la loc, ca apoi să bată doar pentru mine? De ce aș face eu asta? N-am alte lucruri mai bune de făcut?.. Da, am greșit..
Știi ce a fost perfect? A fost perfect când stăteam cu ea, când o aveam în brațe.. Nu mi-o putea lua nimeni. Era a mea, trup și suflet. De ce mi s-a dăruit mie așa? Ce i-am făcut eu? Întrebările astea mă măcinau foarte tare.
Am iubit-o, la un moment dat am iubit-o cu toată inima mea, și probabil a fost prima dată când nu greșeam. A simțit asta, îmi zâmbea în suflet și mi-o aminteam mereu. Doamne, cum sărea ea pe stradă, cum era atât de întuneric și ea totuși strălucea atât de tare.
Purta aparat dentar, ți-am zis? A, nu.. O iubeam când zâmbea cu aparatul ei dentar, deși ei nu-i plăcea. I-am spus să nu se ascundă de mine, iubeam s-o văd râzând cu toată gura. Ce frumos era când era la pieptul meu, când stătea cu capul pe pieptul meu, mă făcea să simt iubire, foarte multă iubire. Îmi bătea inima atât de tare, n-aș fi vrut să mai plece.. Și totuși, am alungat-o.
Știi, ți-am zis că era frumoasă, dar.. nu era frumoasă cu haine scumpe și cu ruj și cu machiaj și cu ore la salon și unghii false și păr mereu făcut și tot ce e scump..nu, ea era frumoasă pentru că era simplă, era curățică, mirosea mereu frumoas fără să se dea cu parfum, zâmbea mereu chiar dacă avea probleme care o distrugeau, îmi zâmbea mereu.. mă făcea fericit fără să facă nimic deosebit, îmi dădea iubire, știi câtă iubire? Oh, nici nu știu de unde avea atâta, nici nu știu de unde o scotea sau cum de izvora din ea, dar mi-o dădea, și mă lua în brațe ca și cum ar fi ultima oară.
Bănuiesc că știa.. știa că avea să vină și o ultimă oară și eu, eu ca prostul nu am reușit s-o fac să fie sigură, să nu-i aduc acea ultimă oară..
Am iubit-o, crede-mă, așa cum am știut, am iubit-o. I-am cântat, am reușit s-o am pentru puțin timp, am făcut-o fericită, dar n-am mai putut. Am distrus-o..
Am vorbit cu ea acum două zile, după o lună de când n-am mai schimbat un cuvânt..
Nu mai e o luptătoare, nu mai are zâmbetul pe față, nu mai chicotește la tot ce zic.. Nu mai este ea.. Și e doar vina mea.. Nu am reușit s-o revăd, și nici n-am știut să citesc printre rânduri.. Încă suferă.. O vreau înapoi, ard după ea, cred că sunt în sevraj, a fost drogul meu.. dar nu mă mai vrea.. De ce nu m-ar mai vrea pe mine? După care a fost înnebunită, pe care l-a iubit ca o nebună.. Știi de ce? Pentru că am alungat-o atunci când voia să facă totul să mă țină lângă ea.. Încă n-am plecat din sufletul ei, știu asta, simt asta, sau cel puțin mă mint așa, dar.. oricât m-ar ține în sufletul ei, nu mă mai vrea lângă ea. Mi-a spus asta aseară.. n-am putut să mi-o scot din cap toată seara.. Plângea, știam asta.. Și eu plângeam.. I-am spus să riște, cum făcea ea mereu, nu.. n-a mai făcut asta.. nu mai era luptătoarea mea.. era pur și simplu moartă, o moartă vie.. cu inima mai ciobită decât atunci când era cu mine..
Dacă aș fi ajutat-o, dacă i-aș fi lipti fiecare bucată de inimă la loc, dacă n-aș fi fost atât de ocupat cu altceva, dacă aș fi avut inima aia doar pentru mine..
Acum mi-o doresc, dar nu mă mai dorește ea..
Mi-aș fi dorit o fată ca ea.. și am avut-o.. dar am alungat-o departe.. nu se mai întoarce..