și-i mirosea a tristețe și a vise spulberate dar, totuși, a continuat.
în seara aceea, pe canapeaua aceea, i s-au spulberat visele. s-au sfărâmat în bucăți minuscule și n-a mai avut putere să le adune.
”n-am să plec„ i-a spus încercând să-i șteargă lacrimile. o mințea. a simțit asta, nu l-a crezut.
și-a luat fața în palme, n-a putut să-și oprească potopul de lacrimi. îi cursese rimelul, fandul de ten era pe jos iar sufletul ei era rupt în două. n-o mai interesa cum arată, n-o mai interesau cuvintele aruncate leneș în jurul ei, n-o mai interesa nici că muzica răsuna și că toată lumea o vede, s-a pus jos și a plâns. și a plâns atunci cum n-a mai plâns niciodată, și a simțit cum sufletu-i evadează, cum se vede pe ea, stând acolo, în fund cu genunchii tremurând. își vedea suferința, își vedea ochii umflați de plâns și inima bătându-i alert, vedea cum nu mai poate, cum pieptul încearcă să respire și nu poate. se vedea pe ea, sacadată și plină de durere. îl vedea pe el panicat dar totuși tăcut și ferm.
a încercat să se uite la ea, să vadă prin ochii ei, dar n-a văzut nimic. s-a speriat. era gol. s-a văzut pe ea atunci, pe vechea ea.. pe ea cea care nu e nimic, care e un gol, un simplu gol, o gaură neagră, o ființă care absoarbe numai durere, negru și suferință. ea care se hrănește cu ură, ea care nu e bună.
nu s-a speriat, nu i-a fost frică, a zâmbit frumos, și-a șters lacrimile, s-a întors spre el.
”ba o să pleci„ iar atunci s-a ridicat, și-a luat haina, și-a aprins țigara dezamăgită, a deschis ușa și a dispărut.
el n-a mai văzut-o de atunci, n-a mai auzit de ea, n-a mai putut să-i aline durerea și să-i arate că n-a plecat. nu i-a mai văzut zâmbetul de copil și nu a mai ținut mâna ei mică în palmele lui de pianist. ea a plecat iar el atunci a înțeles că a distrus un înger...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu