am crezut că mi-e doar somn

Am crezut că am nevoie doar de o noapte de somn ca să-mi revin din oboseala asta, și am adormit așa, în tircoul tău și cu toate foile pe lângă mine. N-am rezistat să nu-l îmbrac, și mi-a trezit atâtea amintiri, și m-a făcut să mă întreb o groază infintă de lucrui. Și m-am trezit dimineață și parcă eram mai obosită ca atunci când mă culcasem. Mi-am strâns minuțios toate foile și le-am așezat în ghiozdan, m-am urît pe mine că ți-am purtat tricoul și am fost iar slabă și că n-am putut să nu cad pradă amintirilor. Sunt foarte obosită, și am crezut că trebuie doar să dorm, să uit de tot, dar se pare că e mult mai mult de atât. Mi-am citit și romanul plictisitor și tot cu gândul la tine m-am regăsit și acolo, doar că eu în ipostaza masculină, și nu am nici o idee de ce. Mi-am poruncit mie să mi te scot din cap și n-am reușit. Mă urăsc pe mine că am ajuns din nou de unde am plecat și că o să străbat din nou același drum pe care-l știu deja și pe care l-am bătătorit cu lacrimi de sânge.

ce titlu să pun aici ?

„Esti frumoasa, ce folos, ochii aia tristi n-o sa mai verse nici o lacrima pentru mine. Iti promit ca n-o sa ma mai privesti vreodata, pentru ca nu ai sa ma mai vezi. Iti zic pentru ultima data cat esti de frumoasa si te las, iarta-ma. Te iubesc ! Adio, ai fost minunata, dar s-a sfarsit ! ” 

și a plecat, sunt singură în cameră și-mi simt obrajii umflați de plâns. Adio rază de soare, sper să strălucești mereu mai tare ! 

je ne déteste pas l'amour

Nu știu să scriu poezii ca să pot vorbi pe limba ta, și poate nu știu cum să fiu pe placul tău dar tot ce am dat a fost doar iubire. Și în imensele certuri, era mai mult iubire decât nervi și ură. Mi-am ținut mereu respirația și am preferat să-mi las sufletul să plângă. Încep să cred c-am apucat-o de mult pe căi diferite și-am mers paralel mereu dar astăzi, astăzi mi-am dat seama de suferința sufletului meu. Mi-am dorit doar vorbe frumoase care mâine s-ar putea uita, cărora mâine nu le vom mai da importanță, mi-am dorit doar o voce caldă pe care mâine să n-o mai recunosc. Mi-a tânjit sufletul după picătura de apă în deșertul ăsta, dar în schimb m-am afundat și mai tare în nisip și secetă. Mi-am ros unghiile dimineață, după atâta timp acum le-am ros iar de frică, de spaimă sau poate de singurătate. N-am mai scris de mult, și poate chiar mi-am ieșit din mână, însă nu vreau să mai urc pe piedestal inima unui om secătuit de dragoste. Și până la urmă, ce e dragostea? Nu-mi trebuie cadouri scumpe și vorbe aruncate-n vânt, nu asta e dragoste -sau bine, poate o fi dragoste, dar nu genul de dragoste care să dureze toată viața-. Dragostea e atunci când îți aduce un buchet de ghiocei deși mai este până de 8 martie, dragostea e atunci când nu te vede cu săptămânile și când se întoarce parcă se îndrăgostește din nou de tine, poate chiar mai tare decât ultima oară, dragostea e atunci când, deși te aude plângând la telefon, n-o să-ți închidă niciodată doar pentru că-l exasperezi când plângi, dar poate nici asta nu e dragoste, poate chiar nu știu ce e dragostea, dar, în definitiv, cine știe ce e dragostea? Așijderea spuselor tale, merit tot ce-i mai bun, iar dacă tu n-ai să știi să-mi dai, o să-mi dau eu mie, o să fiu singura persoană pe care o iubesc, măcar așa știu că n-o să sufăr din dragoste.

fără amintiri

Când te-ai uitat adânc în ochii mei și mi-ai zis că mă iubești, m-ai mințit. Pentru că cele mai adânci minciuni sunt spune fără măcar să clipești. Mă învârt în cerc prin casă și nu găsesc un motiv, un motiv bun să-mi dau seama de ce ai mințit. Mi-am decorat sufletul cu medalii de amintiri și mi-am pus uniforma gândurilor pierdute. Nu-mi găsesc pe față nici o urmă de fericire, și sunt sigură că n-o voi mai găsi o perioadă lungă. Tot ce văd e fața unui copil brăzdat de nopți nedormite, învățat prea mult, examene luate, note bune și iubire interzisă. Mărturisesc că m-am obișnuit așa cu mine, cu fața trasă și fără bujori în obraji. Colierul-mi aduce aminte, dar nu-i deajuns. Am plecat acum, la drum cu tot ce-am cules până acum. Bagajul mi l-am făcut, am plecat și nu mă mai întorc aici, niciodată.

nimic nu mai merge cum mergea odată

Și ai intrat în camera ei și s-a uitat împrejur dezorientat. Totul se schimbase. Ceva ce până mai ieri era roz și plin de viață, acum îi dă impresia de peșteră friguroasă. S-a uitat lung la patul ei unde erau amsetecate sute de sentimente și a avut un moment de ezitare. Venise acolo s-o câștige înapoi.  Ea nu l-a privit în ochi nici măcare când el i-a mărturisit c-o iubește. Se abținea să nu plângă dar scăpa câte un murmur de tristețe. Era îmbrăcată în negru, parcă ținea doliu sufletului ei. Pupilele lui s-au dilatat și a început s-o privească cu ochi străini. Nu mai era convis pentru ce intrase în acel univers.

- De ce ți-ai făcut asta? Știi bine că mereu te-am iubit ! , cu un regret vizibil în glas el i-a șoptit de parcă-i era frică de ceva. Și-a împreunat brațele de frica unei respingeri.

Era de gheață, nimic n-o mai sensibiliza. Încercările lui de a o aduce iar la el au eșuat una după alta. Și-a ieșit din fire și a început să-i amintească fiecare moment petrecut în camera aia iar ea nu s-a mai putut abține și a început să plângă incontrolabil. Însfârșit s-a uitat la el, iar privirea ei l-a făcut să se dea cu un pas în spate. Era speriat.

- Ieși acum și nu te mai întoarce, pentru că eu nu mă mai întorc niciodată la tine ... , au fost ultimele cuvinte care i le-a mai adresat lui vreodată.