n am titlu

cât de dureroase pot fi relațiile la distanță?
întrebarea asta mi-a pus-o o prietenă acum câteva zile, n-am știut totuși ce să-i răspund atunci.
am stat bine și m-am gândit.
foarte dureroase, dragă prietenă. mai dureroase decât atunci când dai cu degetul mic de la picior de colțul de la pat, muuult mai dureros. de ce zic asta? fi atentă aici.

” aseară n-am mai putut să dorm deloc, n-am mai putut să mă gândesc la nimic altceva decât la noi. nu e prima dată când pleci, nu e prima dată când te întorci, dar data asta a fost cea mai dureroasă.
știi cât de greu e să citești pe ecranul telefonului cuvintele dulci pe care mi le scrii? cât de greu îmi este să-ți spun ”hug/kisses„ fără să pun asta și-n aplicare? știi tu cât de greu e să vreau să te strâng atât de tare în brațe și să nu fii lângă mine? oh, știi tu oare, suflet drag, cum te ascult în fiecare noapte cum respiri și-mi doresc să fiu exact în spatele tău și să te țin în brațe, să aud respirațiile alea de-a dreptul? știi cât de greu îmi este să aud un *te iubesc* la telefon ori să-l văd pe facebook? știi tu oare cât de dor îmi este de atingerile tale și de mâinile tale într-ale mele? știi tu cât de mult aș vrea să îmi trag plapuma peste față și să-mi pun picioarele în jurul tău și să adorm la pieptul tău? știi tu oare cât de tare doare și cât de des urlă inima-n mine de dorul tău? știi cum e să plângi de durere că nu ești lângă mine și să-ți dorești să fii mai mare să poți face orice vrei, iar orice vrei e doar să stai cu tine? știi tu cum e să vrei să faci orice și nu poți? ”

da, dragă prietenă. relațiile la distanță te ustură pe suflet...

și îngerii pleacă.

și-i mirosea a tristețe și a vise spulberate dar, totuși, a continuat.
în seara aceea, pe canapeaua aceea, i s-au spulberat visele. s-au sfărâmat în bucăți minuscule și n-a mai avut putere să le adune.

”n-am să plec„ i-a spus încercând să-i șteargă lacrimile. o mințea. a simțit asta, nu l-a crezut.

și-a luat fața în palme, n-a putut să-și oprească potopul de lacrimi. îi cursese rimelul, fandul de ten era pe jos iar sufletul ei era rupt în două. n-o mai interesa cum arată, n-o mai interesau cuvintele aruncate leneș în jurul ei, n-o mai interesa nici că muzica răsuna și că toată lumea o vede, s-a pus jos și a plâns. și a plâns atunci cum n-a mai plâns niciodată, și a simțit cum sufletu-i evadează, cum se vede pe ea, stând acolo, în fund cu genunchii tremurând. își vedea suferința, își vedea ochii umflați de plâns și inima bătându-i alert, vedea cum nu mai poate, cum pieptul încearcă să respire și nu poate. se vedea pe ea, sacadată și plină de durere. îl vedea pe el panicat dar totuși tăcut și ferm.
a încercat să se uite la ea, să vadă prin ochii ei, dar n-a văzut nimic. s-a speriat. era gol. s-a văzut pe ea atunci, pe vechea ea.. pe ea cea care nu e nimic, care e un gol, un simplu gol, o gaură neagră, o ființă care absoarbe numai durere, negru și suferință. ea care se hrănește cu ură, ea care nu e bună.
nu s-a speriat, nu i-a fost frică, a zâmbit frumos, și-a șters lacrimile, s-a întors spre el.

”ba o să pleci„ iar atunci s-a ridicat, și-a luat haina, și-a aprins țigara dezamăgită, a deschis ușa și a dispărut.

el n-a mai văzut-o de atunci, n-a mai auzit de ea, n-a mai putut să-i aline durerea și să-i arate că n-a plecat. nu i-a mai văzut zâmbetul de copil și nu a mai ținut mâna ei mică în palmele lui de pianist. ea a plecat iar el atunci a înțeles că a distrus un înger...