cred că am revenit mai răvășită ca niciodată

 N-am mai scris de o veșnicie. Nici nu mai știu exact cum se face. Nu știu exact dacă un scriitor își pierde inspirația ori pur și simplu alege să nu mai scrie. Nu mă consider o scriitoare doar pentru că arunc niște cuvinte pe un blog, niște cuvinte poate chiar fără sens și fără nici o emoție. Însă îmi era dor. Mi-era dor de mica mea lume, de locul unde eu pot să șlefuiesc orice și eu pot să-mi construiesc propria realitate bazată pe ficțiune. Nici nu mai știu cât de fericită sunt, nici măcar nu mai sunt convinsă că fericirea mai este pentru mine. Nu-mi găsesc nici sensul vieții, ori poate e mult prea devreme pentru asta. Nici măcar pe mine nu mă mai găsesc. Nu cea bună, nu cea veche, măcar pe cea mai bine, mai cu zâmbetul pe buze.
 Cineva mi-a spus o dată că am un zâmbet frumos. Și acum mă uit în oglindă și mă întreb de unde a mai scos și prostia asta. Nimic din ce sunt eu nu e nici pe departe frumos, ăsta nu e un adjectiv bun pentru ce sunt eu, sau pentru ce voi fi. Sunt orice, numai frumoasă nu, sau drăguță. Sunt întuneric, sunt tristețe, ploaie, sânge, o pată de sânge, sunt gol, sunt vânt, sunt orice numai lucruri bune nu. Cine o să citească asta n-o să înțeleagă, o să spună că sunt nebună, că am nevoie de psihiatru, dar te rog, tu cel ce citești să o faci până la capăt. Nu sunt nebună. Atunci când mă uit în olgindă, înainte să fac baie, și mă văd goală parcă-mi găsesc fiecare lucru oribil, fiecare imperfecțiune iar cu fiecare noapte mă urăsc din ce în ce mai mult. Îmi văd tristețea, cearcănele adânci, îmi văd sufletul schingiuit, mă văd pe mine cea veche și pe mine cea de acum, îmi văd obrajii trași de la nemâncat, buzele brăzdate de vânt și crăpate iar ochii, ochii mei care obișnuiau să fie de un verde smarald acum sunt întunecați, plânși, mă ustură și mă dor de la nopți plânse și pierdute. Îmi văd mâinile frământate de amintiri dureroase, de amintiri ucigătoare.Îmi văd genunchii plini de sânge de la îngenunchierea în fața vieții și a morții în același timp, îmi văd tremurul din oase mai proeminent ca niciodată. Îmi văd carnea care mi se descompune ușor, o dată cu trecerea timpului și mă regăsesc pe mine iar în fund plângând.
 Nu este cale de scăpare, mă simt blocată și prinsă într-un neant, într-un iad ce-l merit. Simt cum merg pe stradă, goală, desculță. Cum gerul îmi străbate trupul și cum îmi intră vântul până-n oase, cum îmi tremură fiecare moleculă și cum îmi crapă fiecare centimetru din corp. Îmi simt tălpile străpunse de pietre și-mi simt sângele tâșnindu-mi peste tot de durere. Simt că înaintez într-o lume în care nu am ce căuta și simt că mă feresc de orice și tot iau orice înainte. Simt cum sunt departe de a-mi reveni și simt cum nu mai văd deloc pe unde merg, nu mai am nici un punct de plecare și rătăcesc ca o nălucă pe un drum nesfârșit și bătucit cu cioburi de sticlă.

și i-am dat ”publicați„