cred ca niciodata nu esti pregatit cu adevarat pentru o despartire.
oricat de multe deceptii ai avea in dragoste, prin oricate despartirii vei trece, cred cu tarie ca niciodata nu esti pregatit pentru inca una.
sunt nopti in care dormi in bratele celui de langa tine si iti dai seama ca va sosi si ziua in care nu va mai fi acolo, ziua in care n-o sa te mai imbeti cu parfumu-i, n-o sa ii mai simti atingerea si nici n-o sa-ti mai gadile auzul cu vocea-i, iar atunci iti dai seama ca nu esti pregatit pentru despartire.
mereu m-am intrebat de ce sufar. oare mi-am dat seama vreodata de sensul cuvantului asta? oare chiar l-am simtit pe propria piele? am trecut prin atatea despartiri, prin atatea cuvinte de ramas bun rostite lenes intr-o zi in care nimanui nu-i mai pasa. mi-am simtit inima spulberandu-se in mii de bucatele de atatea ori in cat nu mai am degete pe care sa numar si am construit-o la loc pentru oamenii ce aveau sa vina in viata mea. mi-am simtit lacrimile de nenumarate ori pe obraz si le-am primit mereu cu bratele deschise cand au inceput sa-mi inunde sufletul, dar niciodata nu m-am simtit pregatita pentru o despartire, pentru momentele in care mi-au spus ca pleaca, pentru clipele in care mi-am dat seama ca nu vor mai fi acolo, n-am fost niciodata pregatita sa las oamenii sa plece, sa-i las sa-mi fure sufletul si sa nu se mai intoarca cu el inapoi.
m-am dat pe mine pentru fiecare om care mi-a trecut pragul sufletului, am dat tot ce am avut mai bun si le-am oferit toata energia pe care o posedam atunci si niciodata nu am primit inapoi nici macar un sfert din ce am oferit.
m-am uitat, treptat, pe mine pentru ei si mi-am inchis sufletul intr-o inchisoare vesnica doar pentru a le satisface lor nevoile. mi-am dorit cu ardoare sa fie mai fericiti decat au fost pana in momentul in care m-au intalnit, mi-am dorit sa le arat o alta parte a vietii, un alt rasarit spectaculos, mi-am dorit sa le dau un sens si o carare fara greutati iar tot ceea ce am cules eu din asta au fost nopti planse, vise spulberate, dezamagiri colosale si un suflet schingiuit si obosit.
am uitat sa ma gandesc si la mine, am uitat sa ma vad si pe mine in tot ceea ce faceam pentru ei. mi-am pierdut vrednicia pe drum, mi-am lasat la o parte nevoile si am facut o prioritate din ei, din oamenii trecatori pe care eu i-am considerat vesnici.
i-am lasat sa-mi calce sufletul cu bocanci de razboi crezand ca asta inseamna dragoste, i-am lasat sa scuipe cu venin peste fericirea mea dorindu-mi ca asta sa fie iubirea, am ingenunchiat in fata lor pentru a-i lasa sa fie deasupra si atunci mi-am pierdut maestria fiintei mele.
niciodata nu sunt pregatita pentru o despartire, oricat de mult as sti cum este, cum lacrimile de dor sunt efemere, cum noptile prea lungi devin linistitoare. stiu ce inseamna sa te desparti, stiu ce inseamna sa nu-ti mai incalzeasca nimeni inima, stiu ce inseamna sa fii de unul singur dupa ce ai stiut doar sa fii in doi, stiu ce inseamna sa inveti sa respiri un aer nou, stiu ce inseamna sa renasti din propria-ti cenusa de nenumarate ori, insa, cu toate astea, nu sunt niciodata pregatita sa o iau de la capat, nu sunt niciodata pregatita sa invat din nou sa fiu singura.
m-am ancorat de atatea ori in oameni toxici, in oameni ce m-au calcat in picioare, doar din dorinta de a nu fi pe cont propriu, oameni care s-au uitat prin mine ca si cum n-as fi fost acolo, indivizi ce se jucau in parul meu dar se gandeau la altcineva. mi-am supus sufletul  la dezamagiri enorme, mi-am condamnat inima la iubire nemarginita pentru oameni marginiti. am ajutat oameni sa se cunoasca, sa reinvie, sa-si regaseasca sufletul, i-am ajutat sa se ridice cand au cazut, iar, cu fiecare act de cartitate, eu ma scufundam si mai tare in nisipuri miscatoare. am ajuns sa ma sufoc crezand ca asta e ceea ce merit, am ajuns sa-mi simt venele urland dupa ajutor sustinand ca asta este destinul meu. mi-am dezamagit corpul si fiinta spunandu-le ca asta este ceea ce meritam si niciodata nu am stiut cum sa ma inclin in fata lor si sa le cer scuzele ce le meritau.
m-am pierdut in valurile vietii, sau, mai bine spus, in furtuna vietii mele. m-am uitat undeva pe drum si am continuat sa merg fara mine. mi-am oferit sufletul celor ce nu aveau nevoie de el si am ramas fara nimic, pustiita, singura, a nimanui, intr-o lume ce mi se pare pradatoare. sunt absenta din caruselul vietii si fac prezenta unor oameni ce-l iau in batjocora.
am uitat cum este sa ma gandesc la mine inainte de toate, am uitat cum este sa-mi spun mie "noapte buna" si "buna dimineata", am uitat sa ma iubesc pe mine si m-am lasat sa depinde da altii s-o faca, si n-au facut-o niciodata data, iar eu, eu am ajuns sa simt lipsa iubirii mele, sa-mi simt lipsa zambetului meu sincer, a fericirii ce izvoraste din mine, am ajuns sa uit detaliile astea din viata mea, iar acum, acum ma caut peste tot si nu ma gasesc nicaieri; imi zboara prin fata ochilor oamenii grabiti spre nicaieri iar eu ma simt inerta, nu-mi pot misca buzele sa le spun ca ei mai au timp. eu nu mai am timp, eu nu mai am timp deloc, mi l-am irosit pe tot sa-i ajut pe ei, oamenii ce m-au lasat singura, iar acum.. acum nu stiu cum s-o iau de la capat.
n-am fost niciodata pregatita pentru o despartire..

am murit cu tine

hai sa bem vin
si sa ne pierdem la fundul sticlei
si sa-mi admiri ochii
sa-mi pui mana pe sutien si sa ma dezbraci de cuvinte
sa-mi atingi pielea
si sa-mi citesti sperantele
hai sa-mi picuri vin rosu pe buze
sa-mi musti carnea
si sa-mi deslusesti mistere
hai sa ne inecam in cada
in perfectiunea imperfectiunii noastre
hai sa ne legam cu sfoara
de picioare
si sa ne-aruncam in oceanu' durerii noastre
hai sa-mi dai jos chilotii
si sa-ti atingi degetele de ranile mele
vino sa ma strangi de gat
sa-mi simti sangele fugind turbat prin vene
hai sa stai pe scaun
si sa ma vezi ingenuchiata in fata ta
hai sa-mi infingi sageti in inima
sa vezi cum curge viata prin mine
hai sa ma vezi balansandu-ma de tavan
si sa-mi vezi sclipirea din ochii inchisi
hai sa ma salvezi
ca sa mergi cu mine nicaieri

aprilie.

Am iubit  mereu mersul cu trenul. Este liniste, o liniste de mormant. Cel putin in trenul asta.
In trenul asta vad oameni plictisiti, fara speranta in ochi si in suflet. Oameni care nu asteapta sa ajunga la destinatie, oameni goi care isi doresc moartea si o asteapta ca pe un leac nepretuit. Oameni care ar ucide doar ca sa se ucida.
E o lumina palida, de nestins. Tremura trenul si-mi misca sufletul in noaptea asta mult prea linistita. Tuseste cineva. Parca isi tuseste grijile zilei de maine, parca-si roaga fiinta sa se descotoroseasca de neajunsuri. Atata nepasare pe fata lui batrana. Are ochii albastrii si un par alb si lung pana la umeri, brazdat parca de dorinta mortii. Isi scarpina usor fata si ofteaza des.
Sigur a fost intr-o alta viata un tanar cu ochi albastri, par saten si zambet pe buze. Un albastru de te pierzi in ei, pariu ca aveau o sclipire si o speranta arzatoare.. insa acum, acum tot ce se vede este un albastru sters, impaienjenit, pustiit si obosit. Atata boala, atata lacrima si atata nervi incat si-au distrus fiecare putere, Dar totusi, totusi atat de plini, atat de cuprinzatori. Are o cicatrice pe fata, poate este veteran de razboi, poate de asta nu ii este frica de moarte si o injura apasat printre dinti din cauza ca nu il mai bifeaza pe lista ei. Poate a vazut atata moarte incat crede ca este un om al ei si o asteapta ca si cum ar merge acasa. Inca poarte verigheta.. sotia lui e moarta, altfel n-as avea cum sa explic tristetea ce i se citeste pe chip. Sigur i-a murit iubirea si a murit chinuita de n-a mai reusit sa-si stearga de pe fata amaraciunea zilei de ieri.
Poarta haine ponosite desi miroase a un paarfum imbietor. Isi ingrijeste unghiile si isi sterge mereu nasul cu o batista brodata, cu o floare de colt. A incercat sa zambeasca vazand un copil mic tipand dupa femeia ce i-a dat viata. Nu are doi dinti in fata. Ii este dor, pe semne, de copilarie, vrea sa dea timpul inapoi cand grijile zilei de maine, si a celor pana cand va muri, nu il acaparau, nu ii devorau sufletul. Si se incrunta atunci cand porneste iar trenul. Nu cred ca vrea sa ajunga acasa si sa fie singur, Nu cred ca ii place singuratatea locului sau pustiit si cu aroma de iubirea plecata. Si-a sters acum un ochi, cred ca este bolnav. S-a uitat in batista si a bolborosit ceva nervos. A pus-o lenes la loc si si-a incrucisat mainile intr-o defensiva morbida.
Se ridica nervos si suparat. Coboara din tren uitandu-se amarat la locul pe care-l lasa in urma. Cred ca ajunge intr-un loc ce eu l-as numi acasa insa, pentru el, pare a fi iadul vechi si monoton.
Il vad pe geam cum dispare in noapte.
Iubesc sa merg cu trenul noaptea. Imi las mereu in el sperante prostesti si bucurii efemere.

oricum nu o sa intelegi niciodata

da.. si mi-am aprins lenes o tigara cat asteptam tramvaiul. erau atatia oameni plictisiti de viata ce asteptau impreuna cu mine. fara sa-mi dau seama m-am trezit cautand melodia ta favorita prin playlist-ul meu si mi-am ridicat ochii sa vad daca mai vine. atunci mi-am dat seama ca te cautam, si te-am cautat in fiecare om ce-mi statea in fata, si mi-am dat seama ca atata timp cat tu esti departe, devii o parte si mai mare din mine. uneori, nici eu nu mai inteleg unde incepi tu si unde incep eu sau, mai bine zis, unde ma termin eu.
si m-am trezit ca ma uitam in gol si tramvaiul imi ajunsese. m-am urcat lenes in el, si i-am dat play melodiei. daca as putea sa controlez ce se intampla cu mine, mi-as dori sa nu te mai simt niciodata.
dar doamne cat de viu erai in momentul ala, cat de bine te puteam vedea. si oh, cat de greu s-a miscat tramvaiul ala, parca-si dorea sa te simt acolo, sa te vad, sa te am langa mine. parca si-a dorit sa-mi chinuie sufletul pana sa ma dau jos si sa te uit pe bancheta aceea.
imi rup bucati din inima cand ma uit la ecranul telefonului meu prost si nu vad mesajul de la tine, si nici nu suna in miez de noapte sa iti aud vocea.
nu am inteles nici pana acum unde am gresit, sau unde gresesc, sau ce n-a fost potrivit pentru tine.
oh si ce se grabeau oamenii astazi, parca nu mai ajungeau la destinatie, parca timpul curgea prea repede si nu mai aveau timp.. iar eu, eu mergeam usor printre ei si simteam cum am timp, cum timpul sta in loc pentru mine, cum eu oricum nu o sa ajung la destinatia sufetului meu, asa ca nu are sens sa ma grabesc nicaieri. simteam cum oricum locul meu nu este aici, cum sunt o umbra pe asfaltul care abia se incalzeste.
da, si m-am plictisit.. am plecat si m-am urcat intr-un autobuz. m-am plictisit sa astept, am obosit sa astept ceva ce oricum nu vine, mi-am pierdut interesul pentru o destinatie care tot se indeparteaza.
n-ai stat niciodata aici, n-ai fost calmul printre furtuni. mereu ai fost un uragan ce a devenit mai mare, si mai mare..
sunt prea obosita si e de datoria mea sa plec, sa te las in pace, sa te las in globul tau de cristal.
imi pare rau, te-am cautat peste tot, am vrut doar sa te vad trecand, ti-am cautat privirea peste tot.. dar de ce scriu eu toate astea? oricum tu nu o sa intelegi ce spun.. oricum nu o sa vezi prostiile astea, oricum nu o sa iti dai seama de mine, oricum o sa ramana totul asa cum e si acum, oricum nu o sa imi dai niciun semn, oricum o sa fiu un nimic pentru tine..

am obosit sa incerc sa te fac sa te uiti la mine, m-am si plictisit..
oameni obositi de iubiri neimpartasite
bilet de tramvai folosit
melodie terminata
oricum nu o sa intelegi niciodata
da.. mi-am aprins lenes o tigara

aici n-am

și am înțeles. aici nu e loc pentru mine. nu eu trebuie să-ți încălzesc patul în noapte, nu asta-ți dorești. e mult mai mult decât mi-am putut imagina, nu e cum am vrut, nici măcar cum mi-am închipuit.
plec acum, îmi bate vântul în păr și mă ia frigul.. ai plecat și tu am plecat și eu, ești absent.
n-am mai multe cuvinte să scriu, să-ți spun.
e doar noapte și e târziu și ți-am rupt cuvintele și le-am dat foc în fața geamului meu.
nu mă mai leagă nimic de tine și nu te mai leagă nimic de mine.

am plecat și încă te iubesc.