aprilie.

Am iubit  mereu mersul cu trenul. Este liniste, o liniste de mormant. Cel putin in trenul asta.
In trenul asta vad oameni plictisiti, fara speranta in ochi si in suflet. Oameni care nu asteapta sa ajunga la destinatie, oameni goi care isi doresc moartea si o asteapta ca pe un leac nepretuit. Oameni care ar ucide doar ca sa se ucida.
E o lumina palida, de nestins. Tremura trenul si-mi misca sufletul in noaptea asta mult prea linistita. Tuseste cineva. Parca isi tuseste grijile zilei de maine, parca-si roaga fiinta sa se descotoroseasca de neajunsuri. Atata nepasare pe fata lui batrana. Are ochii albastrii si un par alb si lung pana la umeri, brazdat parca de dorinta mortii. Isi scarpina usor fata si ofteaza des.
Sigur a fost intr-o alta viata un tanar cu ochi albastri, par saten si zambet pe buze. Un albastru de te pierzi in ei, pariu ca aveau o sclipire si o speranta arzatoare.. insa acum, acum tot ce se vede este un albastru sters, impaienjenit, pustiit si obosit. Atata boala, atata lacrima si atata nervi incat si-au distrus fiecare putere, Dar totusi, totusi atat de plini, atat de cuprinzatori. Are o cicatrice pe fata, poate este veteran de razboi, poate de asta nu ii este frica de moarte si o injura apasat printre dinti din cauza ca nu il mai bifeaza pe lista ei. Poate a vazut atata moarte incat crede ca este un om al ei si o asteapta ca si cum ar merge acasa. Inca poarte verigheta.. sotia lui e moarta, altfel n-as avea cum sa explic tristetea ce i se citeste pe chip. Sigur i-a murit iubirea si a murit chinuita de n-a mai reusit sa-si stearga de pe fata amaraciunea zilei de ieri.
Poarta haine ponosite desi miroase a un paarfum imbietor. Isi ingrijeste unghiile si isi sterge mereu nasul cu o batista brodata, cu o floare de colt. A incercat sa zambeasca vazand un copil mic tipand dupa femeia ce i-a dat viata. Nu are doi dinti in fata. Ii este dor, pe semne, de copilarie, vrea sa dea timpul inapoi cand grijile zilei de maine, si a celor pana cand va muri, nu il acaparau, nu ii devorau sufletul. Si se incrunta atunci cand porneste iar trenul. Nu cred ca vrea sa ajunga acasa si sa fie singur, Nu cred ca ii place singuratatea locului sau pustiit si cu aroma de iubirea plecata. Si-a sters acum un ochi, cred ca este bolnav. S-a uitat in batista si a bolborosit ceva nervos. A pus-o lenes la loc si si-a incrucisat mainile intr-o defensiva morbida.
Se ridica nervos si suparat. Coboara din tren uitandu-se amarat la locul pe care-l lasa in urma. Cred ca ajunge intr-un loc ce eu l-as numi acasa insa, pentru el, pare a fi iadul vechi si monoton.
Il vad pe geam cum dispare in noapte.
Iubesc sa merg cu trenul noaptea. Imi las mereu in el sperante prostesti si bucurii efemere.