cred ca niciodata nu esti pregatit cu adevarat pentru o despartire.
oricat de multe deceptii ai avea in dragoste, prin oricate despartirii vei trece, cred cu tarie ca niciodata nu esti pregatit pentru inca una.
sunt nopti in care dormi in bratele celui de langa tine si iti dai seama ca va sosi si ziua in care nu va mai fi acolo, ziua in care n-o sa te mai imbeti cu parfumu-i, n-o sa ii mai simti atingerea si nici n-o sa-ti mai gadile auzul cu vocea-i, iar atunci iti dai seama ca nu esti pregatit pentru despartire.
mereu m-am intrebat de ce sufar. oare mi-am dat seama vreodata de sensul cuvantului asta? oare chiar l-am simtit pe propria piele? am trecut prin atatea despartiri, prin atatea cuvinte de ramas bun rostite lenes intr-o zi in care nimanui nu-i mai pasa. mi-am simtit inima spulberandu-se in mii de bucatele de atatea ori in cat nu mai am degete pe care sa numar si am construit-o la loc pentru oamenii ce aveau sa vina in viata mea. mi-am simtit lacrimile de nenumarate ori pe obraz si le-am primit mereu cu bratele deschise cand au inceput sa-mi inunde sufletul, dar niciodata nu m-am simtit pregatita pentru o despartire, pentru momentele in care mi-au spus ca pleaca, pentru clipele in care mi-am dat seama ca nu vor mai fi acolo, n-am fost niciodata pregatita sa las oamenii sa plece, sa-i las sa-mi fure sufletul si sa nu se mai intoarca cu el inapoi.
m-am dat pe mine pentru fiecare om care mi-a trecut pragul sufletului, am dat tot ce am avut mai bun si le-am oferit toata energia pe care o posedam atunci si niciodata nu am primit inapoi nici macar un sfert din ce am oferit.
m-am uitat, treptat, pe mine pentru ei si mi-am inchis sufletul intr-o inchisoare vesnica doar pentru a le satisface lor nevoile. mi-am dorit cu ardoare sa fie mai fericiti decat au fost pana in momentul in care m-au intalnit, mi-am dorit sa le arat o alta parte a vietii, un alt rasarit spectaculos, mi-am dorit sa le dau un sens si o carare fara greutati iar tot ceea ce am cules eu din asta au fost nopti planse, vise spulberate, dezamagiri colosale si un suflet schingiuit si obosit.
am uitat sa ma gandesc si la mine, am uitat sa ma vad si pe mine in tot ceea ce faceam pentru ei. mi-am pierdut vrednicia pe drum, mi-am lasat la o parte nevoile si am facut o prioritate din ei, din oamenii trecatori pe care eu i-am considerat vesnici.
i-am lasat sa-mi calce sufletul cu bocanci de razboi crezand ca asta inseamna dragoste, i-am lasat sa scuipe cu venin peste fericirea mea dorindu-mi ca asta sa fie iubirea, am ingenunchiat in fata lor pentru a-i lasa sa fie deasupra si atunci mi-am pierdut maestria fiintei mele.
niciodata nu sunt pregatita pentru o despartire, oricat de mult as sti cum este, cum lacrimile de dor sunt efemere, cum noptile prea lungi devin linistitoare. stiu ce inseamna sa te desparti, stiu ce inseamna sa nu-ti mai incalzeasca nimeni inima, stiu ce inseamna sa fii de unul singur dupa ce ai stiut doar sa fii in doi, stiu ce inseamna sa inveti sa respiri un aer nou, stiu ce inseamna sa renasti din propria-ti cenusa de nenumarate ori, insa, cu toate astea, nu sunt niciodata pregatita sa o iau de la capat, nu sunt niciodata pregatita sa invat din nou sa fiu singura.
m-am ancorat de atatea ori in oameni toxici, in oameni ce m-au calcat in picioare, doar din dorinta de a nu fi pe cont propriu, oameni care s-au uitat prin mine ca si cum n-as fi fost acolo, indivizi ce se jucau in parul meu dar se gandeau la altcineva. mi-am supus sufletul  la dezamagiri enorme, mi-am condamnat inima la iubire nemarginita pentru oameni marginiti. am ajutat oameni sa se cunoasca, sa reinvie, sa-si regaseasca sufletul, i-am ajutat sa se ridice cand au cazut, iar, cu fiecare act de cartitate, eu ma scufundam si mai tare in nisipuri miscatoare. am ajuns sa ma sufoc crezand ca asta e ceea ce merit, am ajuns sa-mi simt venele urland dupa ajutor sustinand ca asta este destinul meu. mi-am dezamagit corpul si fiinta spunandu-le ca asta este ceea ce meritam si niciodata nu am stiut cum sa ma inclin in fata lor si sa le cer scuzele ce le meritau.
m-am pierdut in valurile vietii, sau, mai bine spus, in furtuna vietii mele. m-am uitat undeva pe drum si am continuat sa merg fara mine. mi-am oferit sufletul celor ce nu aveau nevoie de el si am ramas fara nimic, pustiita, singura, a nimanui, intr-o lume ce mi se pare pradatoare. sunt absenta din caruselul vietii si fac prezenta unor oameni ce-l iau in batjocora.
am uitat cum este sa ma gandesc la mine inainte de toate, am uitat cum este sa-mi spun mie "noapte buna" si "buna dimineata", am uitat sa ma iubesc pe mine si m-am lasat sa depinde da altii s-o faca, si n-au facut-o niciodata data, iar eu, eu am ajuns sa simt lipsa iubirii mele, sa-mi simt lipsa zambetului meu sincer, a fericirii ce izvoraste din mine, am ajuns sa uit detaliile astea din viata mea, iar acum, acum ma caut peste tot si nu ma gasesc nicaieri; imi zboara prin fata ochilor oamenii grabiti spre nicaieri iar eu ma simt inerta, nu-mi pot misca buzele sa le spun ca ei mai au timp. eu nu mai am timp, eu nu mai am timp deloc, mi l-am irosit pe tot sa-i ajut pe ei, oamenii ce m-au lasat singura, iar acum.. acum nu stiu cum s-o iau de la capat.
n-am fost niciodata pregatita pentru o despartire..