welcome home, sweet kid

nu cred că am plecat vreodată pe bune de aici. am rămas chiar și cu sufletul și cu gândul la locul meu sigur și nepătruns. am fost ascunsă până acum ceva timp însă, m-am gândit că poate ar fi  bine să spun și cine sunt. nu e cine știe ce, nu sunt cine știe ce. nu mă trag dintr-o familie regală, nu am sânge albastru și nici nu îmi plouă cu bani în casă. sunt copilul modest care se transformă într-un adult. am o iubire imensă, pentru un om cu un suflet imens. tot ce e scris în urmă pe blogul ăsta, totul am trăit.. mi-am scris aici și ultima rană deschisă din suflet. acum sunt altcineva. altcineva cu un miros de cafea nouă, de tutun bine bătucit și de vise pe cale să se împlinească. sunt cu părul scurt și cu o nouă posibilitatea de a-mi crește rădăcini peste tot. sunt eu, sunt copilul adult ce iubește să trăiască.

m-am întors și nu cred că o să mai plec.

cred că am revenit mai răvășită ca niciodată

 N-am mai scris de o veșnicie. Nici nu mai știu exact cum se face. Nu știu exact dacă un scriitor își pierde inspirația ori pur și simplu alege să nu mai scrie. Nu mă consider o scriitoare doar pentru că arunc niște cuvinte pe un blog, niște cuvinte poate chiar fără sens și fără nici o emoție. Însă îmi era dor. Mi-era dor de mica mea lume, de locul unde eu pot să șlefuiesc orice și eu pot să-mi construiesc propria realitate bazată pe ficțiune. Nici nu mai știu cât de fericită sunt, nici măcar nu mai sunt convinsă că fericirea mai este pentru mine. Nu-mi găsesc nici sensul vieții, ori poate e mult prea devreme pentru asta. Nici măcar pe mine nu mă mai găsesc. Nu cea bună, nu cea veche, măcar pe cea mai bine, mai cu zâmbetul pe buze.
 Cineva mi-a spus o dată că am un zâmbet frumos. Și acum mă uit în oglindă și mă întreb de unde a mai scos și prostia asta. Nimic din ce sunt eu nu e nici pe departe frumos, ăsta nu e un adjectiv bun pentru ce sunt eu, sau pentru ce voi fi. Sunt orice, numai frumoasă nu, sau drăguță. Sunt întuneric, sunt tristețe, ploaie, sânge, o pată de sânge, sunt gol, sunt vânt, sunt orice numai lucruri bune nu. Cine o să citească asta n-o să înțeleagă, o să spună că sunt nebună, că am nevoie de psihiatru, dar te rog, tu cel ce citești să o faci până la capăt. Nu sunt nebună. Atunci când mă uit în olgindă, înainte să fac baie, și mă văd goală parcă-mi găsesc fiecare lucru oribil, fiecare imperfecțiune iar cu fiecare noapte mă urăsc din ce în ce mai mult. Îmi văd tristețea, cearcănele adânci, îmi văd sufletul schingiuit, mă văd pe mine cea veche și pe mine cea de acum, îmi văd obrajii trași de la nemâncat, buzele brăzdate de vânt și crăpate iar ochii, ochii mei care obișnuiau să fie de un verde smarald acum sunt întunecați, plânși, mă ustură și mă dor de la nopți plânse și pierdute. Îmi văd mâinile frământate de amintiri dureroase, de amintiri ucigătoare.Îmi văd genunchii plini de sânge de la îngenunchierea în fața vieții și a morții în același timp, îmi văd tremurul din oase mai proeminent ca niciodată. Îmi văd carnea care mi se descompune ușor, o dată cu trecerea timpului și mă regăsesc pe mine iar în fund plângând.
 Nu este cale de scăpare, mă simt blocată și prinsă într-un neant, într-un iad ce-l merit. Simt cum merg pe stradă, goală, desculță. Cum gerul îmi străbate trupul și cum îmi intră vântul până-n oase, cum îmi tremură fiecare moleculă și cum îmi crapă fiecare centimetru din corp. Îmi simt tălpile străpunse de pietre și-mi simt sângele tâșnindu-mi peste tot de durere. Simt că înaintez într-o lume în care nu am ce căuta și simt că mă feresc de orice și tot iau orice înainte. Simt cum sunt departe de a-mi reveni și simt cum nu mai văd deloc pe unde merg, nu mai am nici un punct de plecare și rătăcesc ca o nălucă pe un drum nesfârșit și bătucit cu cioburi de sticlă.

și i-am dat ”publicați„

.

şi nu-l mai întâlnesc în fiecare loc în care obișnuiam să mergem. îl caut năucă pe stradă și nu-i întâlnesc mâna lângă a mea. obișnuia să mă țină de mână, să aibă grijă de mine și să-mi facă loc mereu pe unde mergeam. acum nu-i mai văd chipul lângă fiecare mișcare prostească de a mea și nici nu-i mai văd zâmbetul atunci când îi spun că-l iubesc.
e luni azi, și au mai fost zile de luni fără tine, și-o să mai fie zile de luni fără tine. obișnuiam să-mi încep zilele de luni cu vocea ta, să-mi încep zilele de luni frumos și să le continui la fel de frumos, cu tine lângă mine, iar acum.. acum alerg ca o nălucă prin orașul ăsta și nu te găsesc, nicăieri, în nimeni.. în nici o privire de om plictisit și nepăsător.
acum și crâșma în care obișnuiam să stăm pare dărăpănată și sumbră. parcă și ei îi e dor să te mai zărească acolo. nu mai umpli separeul de veselie și voie bună, acum merg acolo și mă simt mai moartă decât vie..
nu te-am mai auzit cântând cu orele la telefon, nu am mai simțit sufletul tău de ceva timp, aproape că am și uitat cum se simte..
fiecare zi așteaptă să te întorci, fiecare zi care trece plânge după tine și te vrea înapoi..
mi-am măsurat fiecare zi, fiecare gram de iubire, fiecare pas făcut fără tine, fiecare dorință ce arde-n mine, mi-am măsurat chiar și fericirea morbidă pe care o simt și totuși, nimic nu se compară cu tot ce simt când ești tu aici.. când sunt cântecele tale, când sunt mâinele tale pe pântecul meu, când sunt brațele tale în jurul meu.
hai acasă, prinde-mă iar de mână.

n am titlu

cât de dureroase pot fi relațiile la distanță?
întrebarea asta mi-a pus-o o prietenă acum câteva zile, n-am știut totuși ce să-i răspund atunci.
am stat bine și m-am gândit.
foarte dureroase, dragă prietenă. mai dureroase decât atunci când dai cu degetul mic de la picior de colțul de la pat, muuult mai dureros. de ce zic asta? fi atentă aici.

” aseară n-am mai putut să dorm deloc, n-am mai putut să mă gândesc la nimic altceva decât la noi. nu e prima dată când pleci, nu e prima dată când te întorci, dar data asta a fost cea mai dureroasă.
știi cât de greu e să citești pe ecranul telefonului cuvintele dulci pe care mi le scrii? cât de greu îmi este să-ți spun ”hug/kisses„ fără să pun asta și-n aplicare? știi tu cât de greu e să vreau să te strâng atât de tare în brațe și să nu fii lângă mine? oh, știi tu oare, suflet drag, cum te ascult în fiecare noapte cum respiri și-mi doresc să fiu exact în spatele tău și să te țin în brațe, să aud respirațiile alea de-a dreptul? știi cât de greu îmi este să aud un *te iubesc* la telefon ori să-l văd pe facebook? știi tu oare cât de dor îmi este de atingerile tale și de mâinile tale într-ale mele? știi tu cât de mult aș vrea să îmi trag plapuma peste față și să-mi pun picioarele în jurul tău și să adorm la pieptul tău? știi tu oare cât de tare doare și cât de des urlă inima-n mine de dorul tău? știi cum e să plângi de durere că nu ești lângă mine și să-ți dorești să fii mai mare să poți face orice vrei, iar orice vrei e doar să stai cu tine? știi tu cum e să vrei să faci orice și nu poți? ”

da, dragă prietenă. relațiile la distanță te ustură pe suflet...

și îngerii pleacă.

și-i mirosea a tristețe și a vise spulberate dar, totuși, a continuat.
în seara aceea, pe canapeaua aceea, i s-au spulberat visele. s-au sfărâmat în bucăți minuscule și n-a mai avut putere să le adune.

”n-am să plec„ i-a spus încercând să-i șteargă lacrimile. o mințea. a simțit asta, nu l-a crezut.

și-a luat fața în palme, n-a putut să-și oprească potopul de lacrimi. îi cursese rimelul, fandul de ten era pe jos iar sufletul ei era rupt în două. n-o mai interesa cum arată, n-o mai interesau cuvintele aruncate leneș în jurul ei, n-o mai interesa nici că muzica răsuna și că toată lumea o vede, s-a pus jos și a plâns. și a plâns atunci cum n-a mai plâns niciodată, și a simțit cum sufletu-i evadează, cum se vede pe ea, stând acolo, în fund cu genunchii tremurând. își vedea suferința, își vedea ochii umflați de plâns și inima bătându-i alert, vedea cum nu mai poate, cum pieptul încearcă să respire și nu poate. se vedea pe ea, sacadată și plină de durere. îl vedea pe el panicat dar totuși tăcut și ferm.
a încercat să se uite la ea, să vadă prin ochii ei, dar n-a văzut nimic. s-a speriat. era gol. s-a văzut pe ea atunci, pe vechea ea.. pe ea cea care nu e nimic, care e un gol, un simplu gol, o gaură neagră, o ființă care absoarbe numai durere, negru și suferință. ea care se hrănește cu ură, ea care nu e bună.
nu s-a speriat, nu i-a fost frică, a zâmbit frumos, și-a șters lacrimile, s-a întors spre el.

”ba o să pleci„ iar atunci s-a ridicat, și-a luat haina, și-a aprins țigara dezamăgită, a deschis ușa și a dispărut.

el n-a mai văzut-o de atunci, n-a mai auzit de ea, n-a mai putut să-i aline durerea și să-i arate că n-a plecat. nu i-a mai văzut zâmbetul de copil și nu a mai ținut mâna ei mică în palmele lui de pianist. ea a plecat iar el atunci a înțeles că a distrus un înger...