gratias tibi ago, male verba mea

și-mi doresc o viață fără complicații și fără să-mi fie frică de oameni.
bună, nu ți-ai dori să mă cunoști, n-ai vrea nici măcar să mă vezi trecând pe lângă tine pentru că umbra mea o să o urmărească pe a ta până n-ai să mai poți să evadezi din mrejele ei.
așa s-a întâmplat și cu el.
n-am vrut să-i fac viața un calvar, și nu mi-am dorit să stric un om perfect.
l-am ciobit și i-am sădit în cap ideea de absolut.
m-am speriat, înțelegi?
m-am speriat, m-am atașat și am uitat de mine.
și știi că ți-am zis că am stricat un om perfect?
da, l-am stricat pentru că m-am stricat pe mine.
nu eram bine înainte de el, și nici acum nu sunt, însă acum am o doză de ”va fi bine cândva”
mi-a dat speranța lucrului bun, energiei pozitive din mine.
e omul cu energiile, știi? eu nu le aveam, nu până la el.
mi-a arătat că nu e trist nimic, și că lacrimile ce-mi curg și acum șiroaie, pe obrajii brăzdați de durere, nu sunt nimic altceva decât niște monștrii ai închipuirii mele, și că tot ce fac eu e bine iar viața mea este cât se poate de frumoasă.
dar știi de ce? pentru că e el, pentru că mi-am dorit un el ca el și pentru că-l am acum.
nu mai contează că ne-am consumat relația prea brusc și nu mai contează nici ce m-a durut cel mai tare, că el nu are sentimente pentru mine
ce contează acum este că e aici, e lângă mine, și ca amicul meu bine intenționat.
deși, mi l-aș dori înapoi, să știu că e doar al meu, dar Doamne cât mi-aș dori asta,
mă mulțumesc și cu el aici, să-mi spună că n-am de ce să plâng, pentru nimic în lume.
ți-am zis că mă ajută?
nu ți-am zis..
da, paradoxal mă ajută.. nu mă mai face să sufăr, și tot paradoxal îmi oferă siguranță
siguranța că va fi mereu aici când eu nu mai pot sau când sunt în culmea extazului.
l-am visat într-o noapte că, din senin, a venit și mi-a spus că mă iubește sincer
mi-am dorit să nu fie vis, dar m-am trezit, și mi-am dorit și mai tare să-mi spună asta în față
însă știi ce? am înțeles că doar eu îl iubesc
dar știi cum îl iubesc? o fac sincer, și cu toată ființa mea, și-l iubesc pentru că nu pleacă
pentru că oricât de greu mi-ar fi, el e tot aici
și că oricât de greu i-ar fi cu nebuna de mine, e tot aici.
știi de ce ți-am spus asta?
ți-am spus asta ca să-i mulțumesc lui, pentru tot.
și știu că ”tot„ e un cuvânt prea amplu ce cuprinde o gamă prea mare de lucruri
însă eu chiar îi mulțumesc pentru tot
și nu totul ăla clișeic
pentru totul pe care mi l-a oferit mie fără să-și dea seama
pentru că totul ăla e absolut tot ce contează.
dragul meu C., totul meu e datorită ție
tot ce sunt acum, de puțin timp, e datorită ție
sunt mai fericită ca niciodată, și-mi zburdă sufletul mereu când te știu


să nu te îndepărtezi
lacta alea est!


ți-am zis că sunt altă persoană?
da sunt.
poate nu se vede, dar simt cum nu mai sunt eu cea de care-mi era rușine
mă văd acum, dese ori, cu un zâmbet nebun pe față
și mă iubesc pe mine așa
și sunt fericită că tu m-ai făcut să mă iubesc pe mine așa
piedestalul pe care te-am pus
de pe ăla nu va punea nimeni să te dea jos
ai un loc important în viața mea
și sper să-mi sporesc fericirea asta, pentru că mi-ai dat un start de milioane
absolut, sincer și minunat mulțumesc !

sancti praeteritorum malorum meorum

cât de jos poți să cobori ca să mă descoperi pe mine?
nu mă mai joc, nu mă mai joc cu tine încă de la început, iubitule.
furtuna din sufletul meu te-a aruncat atât de departe încât nici tu nu te mai zărești în peisaj.
jos, pe coasta estică a inimii mele, noi iubeam filmele. iubeam să ne facem propriile filme.
eram actorii unui film mut și prost jucat.
prea multă diplomație acum între noi, prea mulți de ”mulțumesc„ aruncați leneș pe canapea.
ce străin cu amintiri îmi ești.
ce ochi verzi cu prea multe lacrimi îmi ești.
un ”te rog, nu pleca„ prea des auzit.
cu tine am devenit subțire, casantă. am dispărut
am sunat, n-a răspuns nimeni.
am scris, n-a văzut nimeni.
am implorat, n-a plâns nimeni.
am vrut să țip și n-am mai putut.
m-ai închis și nu m-ai mai deschis.
eram goală, eram fragilă, eram în palma ta și m-ai strivit.
lipește-mă la loc, ai făcut-o, și te-ai speriat, n-ai mai avut ce iubi.
”te rog, nu pleca„ te aud. mă strigi să vin.
aș veni, oh, iubitul meu, cum aș veni. dar mi-ai șters drumul spre tine.
am plâns, plâng, voi plânge.
simți?
nu mai simți de ceva timp.
fantomă a trecutului meu.

alea iacta est

și am intrat pe ușa maro a camerei mele. m-au întâmpinat patru pereți albi seci ce mi-au făcut cu ochiul. singurătatea m-a chemat.

- vino și stai jos, draga mea, aprinde o țigară. hai să vorbim.

și-am ajuns lângă ea. era frumoasă, cu o rochie neagră, cu fața acoperită de stele și cu sufletul despicat în fiecare cuvânt scos de mine. mi-era dor de ea, de frumusețea ei și de mine prin ea. m-a cuprins în brațe și mi-a acaparat sufletul și m-am simțit întreagă după mult timp.

- știam că de asta ai nevoie. nu lăsa țigara să ți se fumeze, ai nevoie de ea la fel de mult ca și de mine.

mi-a zâmbit din priviri și mi-a luat fiecare povară de pe suflet, a făcut-o stea pe fiecare și și-a așezat-o pe fața ambiguă. i-am mulțumit pentru că a știut când să mă invite la țigară, și mi-am văzut tălpile cufundate în sânge. am știut atunci..

- mă întorc cât de curând, dragă prietenă..

am închis ochii.. definitiv

”start” am auzit în șoaptă.

welcome home, sweet kid

nu cred că am plecat vreodată pe bune de aici. am rămas chiar și cu sufletul și cu gândul la locul meu sigur și nepătruns. am fost ascunsă până acum ceva timp însă, m-am gândit că poate ar fi  bine să spun și cine sunt. nu e cine știe ce, nu sunt cine știe ce. nu mă trag dintr-o familie regală, nu am sânge albastru și nici nu îmi plouă cu bani în casă. sunt copilul modest care se transformă într-un adult. am o iubire imensă, pentru un om cu un suflet imens. tot ce e scris în urmă pe blogul ăsta, totul am trăit.. mi-am scris aici și ultima rană deschisă din suflet. acum sunt altcineva. altcineva cu un miros de cafea nouă, de tutun bine bătucit și de vise pe cale să se împlinească. sunt cu părul scurt și cu o nouă posibilitatea de a-mi crește rădăcini peste tot. sunt eu, sunt copilul adult ce iubește să trăiască.

m-am întors și nu cred că o să mai plec.

cred că am revenit mai răvășită ca niciodată

 N-am mai scris de o veșnicie. Nici nu mai știu exact cum se face. Nu știu exact dacă un scriitor își pierde inspirația ori pur și simplu alege să nu mai scrie. Nu mă consider o scriitoare doar pentru că arunc niște cuvinte pe un blog, niște cuvinte poate chiar fără sens și fără nici o emoție. Însă îmi era dor. Mi-era dor de mica mea lume, de locul unde eu pot să șlefuiesc orice și eu pot să-mi construiesc propria realitate bazată pe ficțiune. Nici nu mai știu cât de fericită sunt, nici măcar nu mai sunt convinsă că fericirea mai este pentru mine. Nu-mi găsesc nici sensul vieții, ori poate e mult prea devreme pentru asta. Nici măcar pe mine nu mă mai găsesc. Nu cea bună, nu cea veche, măcar pe cea mai bine, mai cu zâmbetul pe buze.
 Cineva mi-a spus o dată că am un zâmbet frumos. Și acum mă uit în oglindă și mă întreb de unde a mai scos și prostia asta. Nimic din ce sunt eu nu e nici pe departe frumos, ăsta nu e un adjectiv bun pentru ce sunt eu, sau pentru ce voi fi. Sunt orice, numai frumoasă nu, sau drăguță. Sunt întuneric, sunt tristețe, ploaie, sânge, o pată de sânge, sunt gol, sunt vânt, sunt orice numai lucruri bune nu. Cine o să citească asta n-o să înțeleagă, o să spună că sunt nebună, că am nevoie de psihiatru, dar te rog, tu cel ce citești să o faci până la capăt. Nu sunt nebună. Atunci când mă uit în olgindă, înainte să fac baie, și mă văd goală parcă-mi găsesc fiecare lucru oribil, fiecare imperfecțiune iar cu fiecare noapte mă urăsc din ce în ce mai mult. Îmi văd tristețea, cearcănele adânci, îmi văd sufletul schingiuit, mă văd pe mine cea veche și pe mine cea de acum, îmi văd obrajii trași de la nemâncat, buzele brăzdate de vânt și crăpate iar ochii, ochii mei care obișnuiau să fie de un verde smarald acum sunt întunecați, plânși, mă ustură și mă dor de la nopți plânse și pierdute. Îmi văd mâinile frământate de amintiri dureroase, de amintiri ucigătoare.Îmi văd genunchii plini de sânge de la îngenunchierea în fața vieții și a morții în același timp, îmi văd tremurul din oase mai proeminent ca niciodată. Îmi văd carnea care mi se descompune ușor, o dată cu trecerea timpului și mă regăsesc pe mine iar în fund plângând.
 Nu este cale de scăpare, mă simt blocată și prinsă într-un neant, într-un iad ce-l merit. Simt cum merg pe stradă, goală, desculță. Cum gerul îmi străbate trupul și cum îmi intră vântul până-n oase, cum îmi tremură fiecare moleculă și cum îmi crapă fiecare centimetru din corp. Îmi simt tălpile străpunse de pietre și-mi simt sângele tâșnindu-mi peste tot de durere. Simt că înaintez într-o lume în care nu am ce căuta și simt că mă feresc de orice și tot iau orice înainte. Simt cum sunt departe de a-mi reveni și simt cum nu mai văd deloc pe unde merg, nu mai am nici un punct de plecare și rătăcesc ca o nălucă pe un drum nesfârșit și bătucit cu cioburi de sticlă.

și i-am dat ”publicați„