sancti praeteritorum malorum meorum

cât de jos poți să cobori ca să mă descoperi pe mine?
nu mă mai joc, nu mă mai joc cu tine încă de la început, iubitule.
furtuna din sufletul meu te-a aruncat atât de departe încât nici tu nu te mai zărești în peisaj.
jos, pe coasta estică a inimii mele, noi iubeam filmele. iubeam să ne facem propriile filme.
eram actorii unui film mut și prost jucat.
prea multă diplomație acum între noi, prea mulți de ”mulțumesc„ aruncați leneș pe canapea.
ce străin cu amintiri îmi ești.
ce ochi verzi cu prea multe lacrimi îmi ești.
un ”te rog, nu pleca„ prea des auzit.
cu tine am devenit subțire, casantă. am dispărut
am sunat, n-a răspuns nimeni.
am scris, n-a văzut nimeni.
am implorat, n-a plâns nimeni.
am vrut să țip și n-am mai putut.
m-ai închis și nu m-ai mai deschis.
eram goală, eram fragilă, eram în palma ta și m-ai strivit.
lipește-mă la loc, ai făcut-o, și te-ai speriat, n-ai mai avut ce iubi.
”te rog, nu pleca„ te aud. mă strigi să vin.
aș veni, oh, iubitul meu, cum aș veni. dar mi-ai șters drumul spre tine.
am plâns, plâng, voi plânge.
simți?
nu mai simți de ceva timp.
fantomă a trecutului meu.

alea iacta est

și am intrat pe ușa maro a camerei mele. m-au întâmpinat patru pereți albi seci ce mi-au făcut cu ochiul. singurătatea m-a chemat.

- vino și stai jos, draga mea, aprinde o țigară. hai să vorbim.

și-am ajuns lângă ea. era frumoasă, cu o rochie neagră, cu fața acoperită de stele și cu sufletul despicat în fiecare cuvânt scos de mine. mi-era dor de ea, de frumusețea ei și de mine prin ea. m-a cuprins în brațe și mi-a acaparat sufletul și m-am simțit întreagă după mult timp.

- știam că de asta ai nevoie. nu lăsa țigara să ți se fumeze, ai nevoie de ea la fel de mult ca și de mine.

mi-a zâmbit din priviri și mi-a luat fiecare povară de pe suflet, a făcut-o stea pe fiecare și și-a așezat-o pe fața ambiguă. i-am mulțumit pentru că a știut când să mă invite la țigară, și mi-am văzut tălpile cufundate în sânge. am știut atunci..

- mă întorc cât de curând, dragă prietenă..

am închis ochii.. definitiv

”start” am auzit în șoaptă.

welcome home, sweet kid

nu cred că am plecat vreodată pe bune de aici. am rămas chiar și cu sufletul și cu gândul la locul meu sigur și nepătruns. am fost ascunsă până acum ceva timp însă, m-am gândit că poate ar fi  bine să spun și cine sunt. nu e cine știe ce, nu sunt cine știe ce. nu mă trag dintr-o familie regală, nu am sânge albastru și nici nu îmi plouă cu bani în casă. sunt copilul modest care se transformă într-un adult. am o iubire imensă, pentru un om cu un suflet imens. tot ce e scris în urmă pe blogul ăsta, totul am trăit.. mi-am scris aici și ultima rană deschisă din suflet. acum sunt altcineva. altcineva cu un miros de cafea nouă, de tutun bine bătucit și de vise pe cale să se împlinească. sunt cu părul scurt și cu o nouă posibilitatea de a-mi crește rădăcini peste tot. sunt eu, sunt copilul adult ce iubește să trăiască.

m-am întors și nu cred că o să mai plec.

cred că am revenit mai răvășită ca niciodată

 N-am mai scris de o veșnicie. Nici nu mai știu exact cum se face. Nu știu exact dacă un scriitor își pierde inspirația ori pur și simplu alege să nu mai scrie. Nu mă consider o scriitoare doar pentru că arunc niște cuvinte pe un blog, niște cuvinte poate chiar fără sens și fără nici o emoție. Însă îmi era dor. Mi-era dor de mica mea lume, de locul unde eu pot să șlefuiesc orice și eu pot să-mi construiesc propria realitate bazată pe ficțiune. Nici nu mai știu cât de fericită sunt, nici măcar nu mai sunt convinsă că fericirea mai este pentru mine. Nu-mi găsesc nici sensul vieții, ori poate e mult prea devreme pentru asta. Nici măcar pe mine nu mă mai găsesc. Nu cea bună, nu cea veche, măcar pe cea mai bine, mai cu zâmbetul pe buze.
 Cineva mi-a spus o dată că am un zâmbet frumos. Și acum mă uit în oglindă și mă întreb de unde a mai scos și prostia asta. Nimic din ce sunt eu nu e nici pe departe frumos, ăsta nu e un adjectiv bun pentru ce sunt eu, sau pentru ce voi fi. Sunt orice, numai frumoasă nu, sau drăguță. Sunt întuneric, sunt tristețe, ploaie, sânge, o pată de sânge, sunt gol, sunt vânt, sunt orice numai lucruri bune nu. Cine o să citească asta n-o să înțeleagă, o să spună că sunt nebună, că am nevoie de psihiatru, dar te rog, tu cel ce citești să o faci până la capăt. Nu sunt nebună. Atunci când mă uit în olgindă, înainte să fac baie, și mă văd goală parcă-mi găsesc fiecare lucru oribil, fiecare imperfecțiune iar cu fiecare noapte mă urăsc din ce în ce mai mult. Îmi văd tristețea, cearcănele adânci, îmi văd sufletul schingiuit, mă văd pe mine cea veche și pe mine cea de acum, îmi văd obrajii trași de la nemâncat, buzele brăzdate de vânt și crăpate iar ochii, ochii mei care obișnuiau să fie de un verde smarald acum sunt întunecați, plânși, mă ustură și mă dor de la nopți plânse și pierdute. Îmi văd mâinile frământate de amintiri dureroase, de amintiri ucigătoare.Îmi văd genunchii plini de sânge de la îngenunchierea în fața vieții și a morții în același timp, îmi văd tremurul din oase mai proeminent ca niciodată. Îmi văd carnea care mi se descompune ușor, o dată cu trecerea timpului și mă regăsesc pe mine iar în fund plângând.
 Nu este cale de scăpare, mă simt blocată și prinsă într-un neant, într-un iad ce-l merit. Simt cum merg pe stradă, goală, desculță. Cum gerul îmi străbate trupul și cum îmi intră vântul până-n oase, cum îmi tremură fiecare moleculă și cum îmi crapă fiecare centimetru din corp. Îmi simt tălpile străpunse de pietre și-mi simt sângele tâșnindu-mi peste tot de durere. Simt că înaintez într-o lume în care nu am ce căuta și simt că mă feresc de orice și tot iau orice înainte. Simt cum sunt departe de a-mi reveni și simt cum nu mai văd deloc pe unde merg, nu mai am nici un punct de plecare și rătăcesc ca o nălucă pe un drum nesfârșit și bătucit cu cioburi de sticlă.

și i-am dat ”publicați„

.

şi nu-l mai întâlnesc în fiecare loc în care obișnuiam să mergem. îl caut năucă pe stradă și nu-i întâlnesc mâna lângă a mea. obișnuia să mă țină de mână, să aibă grijă de mine și să-mi facă loc mereu pe unde mergeam. acum nu-i mai văd chipul lângă fiecare mișcare prostească de a mea și nici nu-i mai văd zâmbetul atunci când îi spun că-l iubesc.
e luni azi, și au mai fost zile de luni fără tine, și-o să mai fie zile de luni fără tine. obișnuiam să-mi încep zilele de luni cu vocea ta, să-mi încep zilele de luni frumos și să le continui la fel de frumos, cu tine lângă mine, iar acum.. acum alerg ca o nălucă prin orașul ăsta și nu te găsesc, nicăieri, în nimeni.. în nici o privire de om plictisit și nepăsător.
acum și crâșma în care obișnuiam să stăm pare dărăpănată și sumbră. parcă și ei îi e dor să te mai zărească acolo. nu mai umpli separeul de veselie și voie bună, acum merg acolo și mă simt mai moartă decât vie..
nu te-am mai auzit cântând cu orele la telefon, nu am mai simțit sufletul tău de ceva timp, aproape că am și uitat cum se simte..
fiecare zi așteaptă să te întorci, fiecare zi care trece plânge după tine și te vrea înapoi..
mi-am măsurat fiecare zi, fiecare gram de iubire, fiecare pas făcut fără tine, fiecare dorință ce arde-n mine, mi-am măsurat chiar și fericirea morbidă pe care o simt și totuși, nimic nu se compară cu tot ce simt când ești tu aici.. când sunt cântecele tale, când sunt mâinele tale pe pântecul meu, când sunt brațele tale în jurul meu.
hai acasă, prinde-mă iar de mână.